Sunteti gata, fiii mei?

Am mai spus-o, noi femeile suntem mai longevive decat barbatii din simplul motiv ca avem nevoie de un extra time bonus, numai bun de petrecut in fata oglinzii.

Spun asta cu gandul ca ne impiedicam adesea de te miri ce detalii ca vreun machiaj sau vreo coafura mai nu stiu cum si ne priponim in niste amanunte pe care barbatii nici in ras nu s-ar obosi sa le ia.

Am revazut recent filmul nuntii noastre – paradoxal, am simtit ca traiesc in premiera anumite momente la care am fost partasa – si mi-am amintit cu un zambet tamp, larg pana la urechi, tarasenia din biserica.

Stiu, te-ai astepta sa-ti povestesc ceva de corazon, profund si lacrimogen… insa n-as vrea sa te induc in eroare ori sa-ti creez iluzii desarte.

Povestea cu pricina e mai degraba amuzanta decat sensibila.

Se facea ca in anul de gratie 2011, atunci cand s-a si petrecut fericitul eveniment, eram tunsa bob.

Atat de bob, incat coafura mea de mireasa n-a semanat deloc cu planul initial rupt din povestea lui Rapunzel.

Normal, ideal vorbind, in ziua nuntii trebuia sa am parul cel putin la fel de lung precum al printeselor Disney, numai ca printul meu broscoi nu s-a orientat sa ma ceara in anul potrivit.

Logic, e vina lui.

Cu alte cuvinte, ca sa nu fac rabat la amanunte taman in ziua cea mare, m-am vazut nevoita sa apelez la cateva artificii nevinovate si m-am hotarat ca ziua nuntii mele sa fie cea dintai zi in care sa port extensii.

De altfel, a fost prima si singura zi de acest fel.

Asa se face ca parul meu balai, lung pana la umeri dis de dimineata, a crescut dupa retetarul lui Fat Frumos pana la 11 la amiaza cand am plecat multumita nevoie mare de la coafor.

Asta pentru ca fetele, cochetele, mi-au lipit cat ai zice peste, cu pricepere si migala, cateva cosite demne de-un catalog fashion week.

Nimic iesit din comun pana aici.

Numai ca pe 4 iunie 2011 sa tot fi fost vreo 35 de grade la umbra, ca la soare oricum n-a mai stat nimeni sa le numere.

Si fiindca noi am umblat in lung si-n lat pe la sedinte foto cat a fost ziulica de mare, abia pe la 5 trecute fix am ajuns la biserica. Cinci cu p.m. vreau sa spun.

Ne-am asezat pe pozitii, ne-am numarat invitatii, am tras de vreo cateva ori aer in piept – mai emotionati ca niciodata – si cand sa inceapa ceremonia in fata lui Dumnezeu… Catalina, domnisoara mea de onoare si soacra vigilenta prin definitie, m-a anuntat alarmata cum ca as avea parul prea lung.

Fireste, i-am ras in nas pe motiv ca pare-se sa fi facut vreo insolatie, amintindu-i revoltata ca imi pusesem extensii inca de dimineata.

Ma rog, insistenta ca picatura chinezeasca, a mea s-a incapatanat totusi sa-mi demonstreze ca frizura mea din biserica nu mai avea mare legatura cu coafura de Rapunzel cu care plecasem de acasa.

Iar parul meu lung la care facea referire se termina literalmente undeva inspre genunchi.

Cateva frumuseti de extensii se dezlipisera de pielea capului de la atata caldura si ramasesera agatate cu de-a sila in restul suvitelor de par.

Sa innebunesc subit si mai multe nu!

Momentul meu perfect, ala pe care il vazusem cu ochii minti de atatea ori, fusese compromis. Cel putin in capul meu.

Pai cum sa-mi mai stea mie gandul la povetele si invataturile bisericii cand ma stiam chelioasa in cea mai importanta zi din viata mea?

Cum sa mai dau ochii cu lumea cu jumatate de par lung si restul scurt pana la umeri, cum sa ma mai trag in poza si cum sa continui de unde am ramas cand simteam ca intreg universul mi se zguduie odata cu firele de par din bataia vantului?

Mai mult decat atat, cum sa fac sa-mi scot din cap pacatoasele astea alunecoase si mai ales ce sa fac cu ele de aici inainte, dat fiind ca n-aveam nici buzunare si nici poseta asortata la rochia mea alba de mireasa?

Ei, cum?

Pai n-a stat tata cu cateva smocuri blonde si viguroase in buzunarul de la sacou pana a doua zi dimineata?

Pai a stat, fireste c-a stat, cineva trebuia sa ma scape de asa rusine nemaivazuta.

Bine, bine, acum pot sa rad de toata tarasenia…

Ba chiar imi fac mustrari serioase de constiinta pentru felul in care am gandit, dar culmea e ca in dementa si surescitarea de atunci, pentru cateva momente chiar am luat serios in calcul sa opresc planeta.

Simteam ca vreau sa cobor.

Si fiindca timing-ul e foarte important in vietile noastre, toate se intamplau taman in momentele in care parintele ne intreba duios: ”Sunteti gata, fiii mei?”

Pai cum sa fim gata cu asa necinste pe capul nostru?

Probabil n-am sa uit nicicand cum Razvi si Cabral dadeau din cap aprobator, in timp ce in ochii mei si ai nasei se citea disperarea, iar pe buze ni se citea: ”Parul, a cazut parul!!!” 🙂

Asa e, noi femeile ne cam impiedicam in fel de fel de amanunte, dar abia acum pot s-o spun raspicat!

Nota: A se purta intotdeauna extensii cu clips, chiar daca alea cu lipici sunt mai fudulii.

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter