Si daca se poate?

Intr-o lume in care totul se intampla in viteza, in care urgenta personala e mai urgenta si mai importanta decat orice meteorit care graviteaza deasupra cartierului, o lume in care banul e ratiunea de a te trezi dimineata si  interesul genereaza fratii de sange, exista inca speranta.

Si asta fiindca exista oameni – putini, intr-adevar – care, cu toate ca la prima vedere par teleportanti dintr-o alta lume, ne sunt adevarate exemple. Si ei sunt reali, pamanteni de-ai nostri.

[Sursa] foto.

Ma refer la acei oameni care pot sa imparta din putinul lor, acei oameni care pun cauza nobila inaintea interesului financiar si care nu se asteapta sa fie cel putin chit cu cel in nevoie pentru a pune umarul la treaba.

Pe scurt, e vorba de acei oameni care sunt luati adesea peste picior, amintindu-li-se zi de zi ca nu le ridica nimeni statuie pentru lunga lista de fapte bune si indatoriri duse la bun sfarsit.

Iar daca dupa introducerea asta esti inca aici, sigur te intrebi ce mi-a venit cu articolul asta, asa ca hai sa-ti explic.

Ieri m-am trezit cu o urgenta pe cap. Nu una groaznic de grava, dar foarte urgenta, cu siguranta. Genul ala de situatie neprevazuta, aparuta asa, din senin, cu care ori te descurci – si ar fi ideal sa se intample asa – ori pleaca trenul din gara. Dar cand zic ca trebuie sa te descurci, ma refer ca trebuie s-o faci repede. Cel mai repede posibil.

Si pentru ca era urgenta mea, asa cum era si firesc, am inteles rapid prioritatea, am pus imediat in asteptare orice alta activitate si am sperat sa primesc si ceva ajutor. Nu de alta, dar situatia nu putea fi rezolvata asa, de capul meu si aveam nevoie de ajutor specializat.

Cu alte cuvinte, demersul meu depindea de vointa mea si de priceperea altcuiva. A cuiva care cu siguranta nu statea incaltat in dreptul usii, plictisit si cu mana pe telefon, in asteptarea unei urgente din partea mea.

Asa ca in pragmatismul pe care am fost nevoita sa-l deprind, am presupus din start ca eforturile mele singulare vor fi zadarnice. Era de inteles sa fie asa, nu pot sa pretind sa stea cineva drepti la dorinta mea.

Dar revenind la desfasurarea de forte, iti spun ca ieri – sa fi fost vreo 18:30 – cu putina speranta ramasa am pus mana pe telefon in cautarea unei rezolvari la urgenta mea. Cu deznadejde in glas si teama in suflet, recunosc.

Evident, nu mare mi-a fost mirarea cand o voce sincera si chiar calda mi-a spus ca intelege graba dar va trebui sa inteleg si eu ca ajutorul lui nu poate veni asa, pe loc.

Normal, am gandit. Cine lasa tot si fuge intr-un suflet sa-mi faca mie o favoare?

Mai ales ca viata mea nu depindea de favoarea asta. Ba mai mult, nici casa si nici familia mea nu depindeau de ea.

Asa ca resemnata si grabita, era sa inchid telefonul inainte sa ascult pana la capat fraza venita de la celalalt capat al firului.

Fraza care suna cam asa:

“Ah, ce rau imi pare ca m-ai anuntat asa din scurt. Altfel stateau lucrurile daca aflam si eu de cateva zile. Acum am ceva treaba de rezolvat si nu pot sa plec spre tine, sper ca ma intelegi si nu te superi.”

De inteles am inteles si nici de suparat nu aveam cum sa ma supar. Oricum, mesajul asta mi-a sunat atat de normal, clasic, auzit de nenumarate ori.

Si fiindca era asa, creierul meu anticipa deja fiecare cuvant care o sa urmeze. Concentrarea deja se pierduse, atentia imi cazuse pe niste floricele dintr-un copac de peste drum si degetele imi treceau continuu si precipitate prin par, intr-un gest comandat parca de altcineva si nu de mine.

Pana cand, ca un ecou – undeva departe – am auzit si restul frazei. Respectiv:

“Dar termin aici in 10 minute si vin direct catre tine. Sa vedem ce putem rezolva impreuna. Iarta-ma, chiar nu pot mai repede, am nevoie de astea 10 minute.”

Nu stiu cum iti suna tie toata treaba asta, dar pe mine m-a dat pe spate.

Nu mi se intampla des sa intalnesc oameni care sa-si ceara scuze pentru 10 minute de intarziere dupa ora deja stabilita, d-apoi in cazul de fata.

Apropo, articolul asta l-am scris in speranta ca astfel de oameni traiesc inauntrul fiecaruia dintre noi. Dar probabil ca traiesc undeva in umbra pragmatismului deja consacrat.

P.S.: Sper ca intuiesti si autocritica.

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter