Ce inseamna de fapt “acasa”?
Acasa se rezuma la un spatiu bine – cunoscut sau are mai degraba legatura cu anumite persoane din viata noastra?
E clar faptul ca nu ne atasam de obiecte sau de niste locuri la fel cum ne atasam de oameni, dar totusi… Sunt locuri sau obiecte la care nu putem renunta prea usor. Pentru ca intr-un fel acestea se traduc prin suma unor amintiri. Placute sau mai putin placute.
Si amintirile sunt pretioase. Cu toate ca nu putem trai din amintiri. Chiar si asa… ele ne hranesc adesea sufletele.
Primul “acasa” ne aminteste in general de jocurile si de bucuriile copilariei, de mirosul din bucataria mamei, de bradul de Craciun impodobit si de copiii de la bloc. Apoi “acasa” poate deveni sinonim cu independenta si libertatea, cu maturizarea copilului tembel. Urmeaza “acasa” cu sufletul pereche si cu scancete de copii. Mai apoi… vizionam telenovele, crosetam ciorapi si inghitim medicamentele ca pe bomboane.
Fiecare “acasa” ne marcheaza in mod diferit si ramane adanc intiparit in sufletele noastre. Diferitele “acasa” nu concureaza unele cu celelalte. Ele simbolizeaza faze distincte ale vietii noastre.
Se spune ca omul sfinteste locul. Amprenta umana e cu siguranta definitorie in construirea caminului. Invers n-am auzit. Dar poate exista si exceptii.
Voi de cate ori v-ati simtit cu adevarat acasa in locatii distincte?
Si ce face acei cativa metri patrati banali sa se ridice la statutul de “acasa”? E suficient un loc familiar pentru a ne simti in largul nostru sau avem nevoie de un spatiu familial mai degraba, indiferent de continent?
Unii din pacate nici acum nu au gasit un loc pe care sa-l numeasca “acasa” si probabil ca nici nu stiu cum sa defineasca acest cuvant:-/
Trist scenariu.
Abia asteptam sa se termine scoala, ultimele saptamani erau o adevarata agonie, nu-mi pasa nici de note, nici de medii, de aceea poate sunt unul dintre copii care nu se va putea lauda niciodata cu cate premii am luat in scoala generala, singurul “premiu” luat in intervalul 1-8 este o mentiune speciala pe care diriginta mea a dorit in mod special sa mi-o ofere in clasa a 8-a, habar nu aveam ca va face asta, m-am balbait cand am urcat pe scena si-mi simteam genunchii cum tremurau, tinand parca pasul inimii care se zbatea inflacarata sa-mi sara din piept…
Dar sa revenim la vacanta, eu invatam aici in Bucuresti fara voia mea dar parintii ziceau ca stiu ei ce-i mai bine pt mine… ACASA pentru mine era la tara (Rosiorii de Vede), acolo am crescut pana la 7 ani cand fara voia mea am fost stramutat la Capitala… si acolo tanjeam sa ajung iar si iar…
De fiecare data Mamaie (asa-i spuneam eu, nu bunica)ma astepta cu ceva bun, fie ca erau gogosi sau ecleruri… ma pupa de ma albea, iar eu apoi luam toata casa la rand, sertare, dulapuri, apoi urma curtea, intrebam cateii ce mai fac, ma ciondaneam putin cu infoiatul curcan si de fiecare data admiram florile…
Era o curte plina de flori:ghicei, viorele, zambile, bujori, panselute, irisi, trandafiri, margarete, magnolie, crini, regina noptii… fara a parea lipsit de modestie spun fara ezitare ca era cea mai frumoasa curte de pe strada, drept dovada de n ori mi s-a intamplat sa ma roage trecatorii sa le dau o floare 😉
Iarna mirosea a fum… adoram mirosul acela de ger si fum de lemne arse, iar cozonacii, ahhh, cozonacii erau dementiali, ii framanta cate o ora, avea un adevarat ritual, si ce ma mai certa daca intram in camera in care-i punea la dospit pe soba…
Abia asteptam sa plec cu colindul de sarbatori, nu-mi pasa de ceea ce primeam, de la covrigi la biscuiti, gogosi si nuci…
Tataie era un om bun, inalt si foarte inteligent, imi aduc aminte ca la 6 ani imi explica cum se face un aparat de sudura si cum numarul de spire din bobinaj dau forta curentului electric… el fusese in tinerete pilot de vanatoare iar apoi lucra in proiectare intr-o uzina din oras… senzatia copilariei mele, legata de el, este povestea despre cum a rupt el un MIG (avion de vanatoare) in doua si l-au cautat cu securitatea o saptamana…
As spune mai multe dar deja am scris prea mult despre ACASA…
Totusi n-am sa inchei inainte de a spune ca mamaie avea dreptate cand spunea: “sa te uiti bine la flori Dani (asa-mi spunea ea mie) ca odata cu noi or sa se duca si ele…”
Acum mai ajungem acolo de cateva ori pe an… si nimeni nu ma mai asteapta cu gogosi, casa e pustie iar curtea la fel… ma doare sa stau acolo, fiecare coltisor poarta o amintire care ma copleseste, de aceea prefer sa evit contopirea cu acel loc…
… de fiecare data cand ajung incerc sa ma mint ca nu observ… dar florile s-au dus si ele :'(
la naiba! sunt la serv. noroc ca nu ma vede nimeni…
si eu la fel..tot la servici:dar pe mine au sansa sa ma vada cativa:D…m-ai facut sa plang …atat de frumos…
la mine acasa e si la bunici si acasa la parinti….si acum am si “acasa” mea….
dar casa bunicilor si a parintilor imi dau o stare aparte,de iubire,o senzatie unica cand ajung acolo sau cand macar ma gandesc…e un dor imens cand le revad in minte si o data cu ele amintiri extraordinare
Amintirile frumoase raman o viata. F frumoasa povestea ta.
multumesc frumos!
ai dreptate, am s-o fac mai elaborata cand voi avea ceva timp, voi insista pe anumite detalii importante pt mine si voi face din ea urmatorul post de pe blog-ul meu, poate cineva se va regasi in astfel de povesti pline de praful timpului…
O zi minunata voua celor ce stiti sa faceti chiar si din ganduri triste un zambet cald!
Deci fara nicio legatura cu postul de televiziune… nu? 🙂
andreea un id cv??