Aroma de vanilie din Ceruri

Daca esti un obisnuit de-al locului sau daca ma citesti din cand in cand prin social media, probabil ai remarcat ca-am luat o pauza. Una de la scris.

Si asta fiindca joi la pranz am primit cel mai urat telefon din viata mea.

Am aflat ca prietena mea Diana Sorescu a plecat intr-o lume mai buna. Brusc, neasteptat, mult prea devreme, la doar 26 de ani.

Am refuzat sa cred, am continuat sa nu inteleg ce s-a intamplat si-am inceput sa rulez in cap articolul asta de-acum cateva zile.

Intre timp am plans mult la gandurile astea, am privit in gol fara raspuns si inspre un sicriu nenorocit.

Am citit ce-au scris altii si abia acum m-am asezat sa scriu si eu.

Posibil ca durerea asta surda pe care-o simt si deznadejdea ca tot ce scriu e atat de mic si neinsemnat in fata mortii sa ma fi oprit s-o fac mai devreme.

Tot ele m-au convins ca pierderea e una mult prea intima pentru a o impartasi. Pana cand… mi-am dat seama ca pur si simplu nu pot merge mai departe fara sa spun nimic.

N-am fost cea mai veche prietena de-a Dianei.

Si sincer iti spun ca nici cea mai apropiata prietena de-a ei n-am fost. Adica nu vorbeam zilnic la telefon.

Totusi, de cate ori vorbeam simteam ca ne stim pe dinafara, ca ne cunoastem de o viata, ca suntem ca doua surori.

E incredibil cata chimie a fost intre noi. Ii spun „chimie” pentru ca nu gasesc niciun alt cuvant mai potrivit.

A fost ceva ce ne-a legat, ceva natural, inexplicabil, intuitiv. Ne intelegeam din priviri si ne obisnuiseram cu treaba asta.

Asa spunea si Di pana acum cateva zile.

In seara in care s-a stins m-am gandit mult la ea, fara sa banuiesc nimic din ce-a urmat. N-a banuit nimeni.

Am vrut s-o sun, sa ne vedem.

Dar n-am facut-o. M-am luat cu treaba, am zis ca-i prea tarziu s-o deranjez si pentru a nu stiu cata oara m-am amagit ca „avem timp”.

Si n-a mai fost timp…

Diana a fost un om extraordinar, o fata frumoasa, desteapta si calda, sincera si atat de muncitoare. O fata simpla si mereu optimista, care spunea lucrurilor pe nume cu mult umor. O prietena atat de draga mie si celor care au cunoscut-o.

O fata care a invatat multe de la viata si care zboara acum spre alte meleaguri.

Daca n-ai apucat sa o descoperi pe Diana cu vanilie in timpul calatoriei ei aici, pe Pamant, sigur te vei convinge ca e un suflet minunat dupa ce ii vei rasfoi blogul.

Drum bun, prietena draga!

P.S.: Sambata am cunoscut-o si pe sora ta, inger frumos. Mi-a spus printre suspine ca m-ai iubit mult.

Sa stii ca si eu te-am iubit mult, chiar daca am fost prea bleaga sa pun mana pe telefon si sa-ti spun asta de cate ori am simtit-o.

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter