Cel mai bun prieten al omului…

Cat timp sunt acasa, Tiara si cu mine suntem nedespartite.

Ne intelegem din priviri, dormim in brate, ne jucam, ne tachinam, sarim si facem galagie impreuna – sa ne pomeneasca toti vecinii.

Ba chiar impartim uneori aceeasi mancare – de preferinta spaghete cu sos rosu.

E dresata, asa ca nu strica si nu face prostii prin casa, desi e tot un copil.

Mi-e clar ca e copil ori de cate ori o vad cum tanjeste dupa prichindeii de la gradinita de alaturi si dupa al lor sotron infantil.

E un copil de 45 de kilograme, 1 an si 3 luni in masuratoare absoluta sau 9 ani in varsta de om.

Totusi, asa cuminte cum ti-o prezentam in introducere, de curand, Tiara a mea a calcat pe bec.

Nu stiu daca si-o fi luat-o in cap dupa atatea laude impartite in stanga si-n dreapta sau mi-o fi deochiat-o cineva. Cert e ca recent s-a pus pe facut nazbatii.

De fapt… toata freamata si tot deranjul au inceput de cand a sosit Tom la noi acasa.

Tom e un cane corso de 5 luni caruia i-am facut viza de flotant anul acesta. E fratiorul ei vitreg si viitorul iubit (ei nu stiu inca asta, dar nu-mi fac griji, o sa descopere instinctiv pe parcurs).

Ei bine, in incercarea ei disperata de a-l impresiona pe Tom cu orice pret si de a-i demonstra ce fasneata si rupta din stele e ea in tagma cateilor cu pedigree, fata mamii se da in spectacol fara incetare de la o vreme.

Face jonglerii cu papucii de casa si nu numai, se cocoata pe mobila ca o pisica (una obeza, suava ca un elefant in lanul cu lalele), fura mancare de pe masa, ba chiar rontaie una alta… tot de demo, desigur.

Lucruri neobisnuite pentru comportamanetul ei de pana acum.

Normal, Tom o asista neconditionat in toate prostiile, inca neputincios, totusi, cu dintii lui subtiri de lapte, bate-i-ar vina.

Dar o insoteste, probabil in ideea sa bage la cap pentru incursiuni ulterioare. Nu-l plang de mila…

Intr-una din zilele astea am certat-o pe Tiara pentru o pereche de pantofi. Ii molfaise in toata splendoarea lor chiar daca stia ca n-are voie.

I-a molfait o data, i-a molfait si a doua oara, dar cand a pus gura pe ei a treia zi am simtit ca ma urc pe tavan. Ii lasasem momeala.

Am pedepsit-o, n-am avut incotro. Chiar daca asta a insemnat sa ma privez si pe mine de cateva ore de dragalosenie si pupaturi.

Am inchis-o intr-o camera vreo doua ore, fix cat sa auda ca ma joc cu Tom, care fusese cuminte si nu stricase nimic.

Am zis s-o fac geloasa si asa… sa-si bage mintile in cap. Sa auda ce distractie pierde pentru pantofii rontaiti si sa nu mai faca alta data.

Si ca sa fie treaba clara, am inceput sa-i dau cu ”Tom” in sus, ”Tom” in jos, ”Bravo, Tom!”… sa inteleaga Tiara explicit ca acum Tom e in centrul atentiei.

Dar la un moment dat am zis sa merg mai departe de atat. Asa ca am improvizat si am intercalat numele cainelui (in speta Tom) cu un ras isteric. Tot cu gandul sa se oftice definitiv catelusa.

Practic, in furia momentului, in capul meu am asimilat rasul isteric cu mutarea de Sah – Mat. Am zis ca asta-i manevra care s-o urce pe pereti.

Atunci mi-am dat seama ca asa suntem noi oamenii construiti. Nu in relatie cu cainii si nici in alte exemple particulare, ci in general.

Ori de cate ori traim cu senzatia ca avem de demonstrat ca ne merge bine, ori de cate ori dam nas in nas cu o persoana caruia vrem sa-i aratam cat suntem de misto si cat a avut de pierdut atunci cand s-a indepartat, ne dam in spectacol. Sa inteleaga de la o posta ca ne merge bine.

Si atunci… ii dam cu ras. 🙂

De fapt ce spun ca ne merge bine? Ne distram de-a dreptul toata ziua. Asa de tare de nici nu ne mai incapem in piele de atata veselie si buna dispozitie.

Spune drept, iti suna cunoscut?

Apropo, aici o gasesti frecvent pe Tiara, catelusa noastra not so little, manca-o-ar mama. 🙂

P.S.: Pozele din articol sunt mai vechi sau mai noi. Doar cele din partea dreapta sunt recente.

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter