Dinauntru spre dinafara

Asa cum spuneam aici acum cateva zile, mi se intampla sa plang la filme. La filme triste sau la povesti de dragoste.

Pur si simplu n-am incotro. Cand actiunea ajunge in punctul culminant, reactia chimica din organism e instantanee si de nestavilit. Si cu toate ca fac ochii mari si incerc sa nu clipesc, lacrimile mi se innoada, intr-un final, tot in barba.

Asta nu inseamna, totusi, ca nu nu ma uit si la filme de groaza. Ba din contra, ma uit, curioasa ca o babuta fascinata de ce-a mai facut fiecare vecin pe la el prin batatura.

Dar am intotdeauna plapuma, mana sau parul pregatit pentru momentele prea sangeroase. Sa-mi acopar privirea.

Prefer sa inteleg ca baiatu’ rau i-a taiat mana amaratului nevinovat sau ca i-a scos cu cutitul punguta cu silicon inevitabilei blonde care se fataie in scop decorativ prin cadru, decat sa vad explicit cum sare ketchup prin decor sau pe obiectiv.

Si fac lucrul asta cu toate ca sunt curioasa nevoie mare sa stiu cum aratam fiecare pe interior. Iar manualul de anatomie nu-mi raspunde la cele mai fierbinti intrebari.

Oare fluturii pe care-i simtim adesea in stomac – fie de emotie, fie din iubire, fie din teama sau suparare – au vreo reprezentare fizica pe dinauntru?

Oare creierul si inima, care sunt atat de des in conflict, de ce nu comunica mai eficient?

Cum or arata “defectiunile” la interior, ca la exterior suntem satui de dureri de cap, oboseala, agitatie in stomac, intepaturi in piept sau picioare taiate.

Atunci cand plutim de fericire oare ne curge ceva diferit prin vene?

[Sursa] foto.

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter