Anul acesta se implinesc 55 de ani de cand bunicul meu a absolvit Facultatea de Mecanica Agricola din cadrul Universitatii Craiova (rebranduita probabil in rastimp cu un nume ceva mai pompos).
Un prilej numai bun pentru ca ”taie al nostru” sa plece zilele trecute intr-un voiaj inspre judetul Dolj… din dorinta de a-si revedea o parte dintre colegii de facultate.
Vreo 16 la numar, daca ar fi sa strigam catalogul, dintr-un total de 80 de absolventi ai promotiei lui 1960.
Restul: fie s-au prapadit, fie au dat bir cu fugitii in te miri ce colturi ale tarii si intre timp li s-a pierdut urma.
Chiar si asa: toti au fost pomeniti in cadrul slujbei religioase organizate de cei prezenti in memoria celor decedati.
Iar dintre cei 16 (14 barbati si 2 femei), cel putin jumatate se deplaseaza acum cu viteza melcului.
Sprijiniti in baston sau intr-un cadru metalic… s-au vazut nevoiti sa-si roage copiii sa-i insoteasca in ”aventura” universitara.
Cat despre ”taie al nostru”, inca in putere, el a plecat singurel la intalnirea de clasa… asta fiindca ”maie” inca face ore suplimentare pentru noi – nepotii – si nu putea lipsi din Bucuresti precis in perioada respectiva.
A calatorit cu trenul, marturisindu-ne pentru prima oara ca la cei 77 de ani ai sai ii este teama din cauza vederii sa mai conduca masina la drum lung.
Acum, el s-a intors deja acasa, asa ca din vorba in vorba am reusit sa-l descos, curioasa fiind de ispravile calatoriei.
De fapt – indiscreta de mine – imi imaginam deja cum batraneii trebuie sa se fi recunoscut cu greu intre ei dupa atata amar de vreme.
Mai mult decat atat, ma intrebam insistent (din fericire in gand) ce si-ar putea povesti niste oameni care se vad pret de doar cateva ore, daca ar fi sa aleaga din experienta unei adevarate vieti de om.
Si pe cuvant de onoare, mare mi-a fost mirarea sa primesc niste raspunsuri pe care n-as fi pariat neam!
Ca s-au recunoscut intre ei chiar si in baston am aflat cu stupoare ca nu-i iesit din comun… din 1960 si pana acum s-au intalnit negresit la poarta facultatii la fiecare 5 ani.
Facand o socoteala simpla, pana in 2015 au avut nu mai putin de 11 convocari diferite.
Iar pentru aniversarea de 50 de ani de la absolvire si-au facut pana si tricori cu mesaj dedicat.
Cand l-am vazut scos din sifonierul care miroase a naftalina mi s-a taiat respiratia.
Si e adevarat, de-a lungul timpul s-au regasit tot mai putini si tot mai coplesiti de incercarile vietii.
Dar chiar si asa… n-au incetat niciodata sa-si dea intalnire.
De fiecare data cu entuziasmul de a-si reaminti cu precadere ispravile din internat.
Acel camin studentesc cu 16 paturi intr-o camera si o poteca batatorita inspre baia publica a orasului (informatie care m-a naucit).
Cat despre ”Nick Bunic” (asa cum imi place mie sa-l alint) mi-a povestit de-a fir a par (cu nume, prenume si semnalmente) despre aproape fiecare dintre colegii lui din anii ’50.
Cu o precizie si niste detalii care ma sperie.
Mi-a povestit chiar si despre colegii care n-au reusit sa-si finalizeze studiile, asa ca i-au fost alaturi exclusiv in anul intai, de pilda.
Si uite asa am aflat despre:
– farsele pe care si le faceau intre ei cu privire la numerele castigatoare la Loto;
– profesorii care – Dumnezeu sa-i odihneasca! – ”i-au facut oameni”;
– lungul drum spre casa parinteasca din comuna Hobita, parcurs pe jos incepand de la Targu Jiu (sa tot fie vreo 21 km de mers la pas pe sosele si prin codru verde);
– eforturile lui neincetate de a-si mentine bursa de studiu, indispensabila pentru a-si permite sa se intretina in facultate.
Unde mai pui ca ”taie al meu” s-a intors acasa in 2015 cu titlul onorific de cel mai bine conservat dintre colegi?
Carevasazica, la Craiova nimeni nu i-a dat varsta din buletinul de nemuritor (asa le spune el acestor carti de identitate care se emit pe viata cetatenilor cu varste peste 65 de ani, pare-mi-se), asa ca l-au desemnat la unison ”Cel mai verde dintre ei”.
Cu toate ca taie – fair play – povesteste ca nu mai putin de 5 dintre barbati se prezinta inca onorabil.
Iar de te intrebi de planurile lor de viitor: intalnirea din 2020 a fost deja devansata si reprogramata pentru 2017!
Pentru ca asa arata determinarea!
Acum, cu lacrimile deja prelinse pe obraz, cu sau fara voia mea: inevitabilul s-a produs!
Pur si simplu NU ma pot abtine din a face comparatie!
Intre valorile de atunci si sensul vietii de acum.
Intre greutatile de atunci si conditiile standard de acum.
Intre profunzimea cu care se legau conexiuni interumane atunci si superficialitatea contemporana.
Si o spun in primul rand in scop autocritic.
Colegii mei de liceu si cu mine am reusit sa ne reunim la aniversarea primilor 10 ani de la absolvire abia dupa un an de negocieri pe grupul comun de Facebook.
Si atunci ne-am vazut vreo 15 insi.
Asta in conditiile in care majoritatea stam in Bucuresti.
Dar stai: NOI suntem ocupati, desigur.
Si stresati cum n-a vazut Parisul, pe deasupra… nu-i asa?
P.S.: Poza este recenta, ei sunt bunicii mei.
Sa ti traiasca si sa fie sanatos! Nu ne putem compara cu ei!
Imi place povestea!!intâlnirea de 10ani a generatiei mele nu a avut loc ,tot din lipsã de timp/chef!!pupic
Foarte emotionanta povestea,pacat de noi,tineretul din ziua de azi…
Foarte frumos!!! Mi-au dat lacrimile.Eu am avut acum doua saptamani intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului.Au venit aproape toti colegii (vreo 100 din 120, din 5 clase).A fost foarte emotionant.Dar cum zici, cei din Sibiu au fost ocupati, in schimb au veniti toti cei plecati peste mari si tari.La strigarea catalogului, cand mi-am auzit numele am trait ceva de nedescris.Multa sanatate bunicilor tai !!!
E foarte frumos ce povestesti! in general toate publicarile tale sunt foarte utile!
FFrumoasa povestea asa ar trebui sa facem toti Dar din pacate timpul asta nu e de partea noastra sa nu mai zic de miile de km care ne despart poate la batranete ce brat cu nepotii ne voi face timp sa ii dea lui taie al tau Domnu multa sanatate si cat mai multe intalnori pupici
Bine zici…Multa sanatate va doresc.
Bunicul meu se numara printre cei care au luptat in al doilea razboi mondial si nu contenea a-mi povesti despre peripetiile lui. Din pacate, nu le acordam indeajuns de multa atentie, din pura ignoranta cred. Acum imi invinovatesc ignoranta-mi puerila si regret temeinic acest lucru pentru ca tolba-i cu povesti nu mai exista, iar timpul nu a mai avut rabdare.
Te citesc de ceva vreme si cred ca acesta esta este cel mai bun articol pe care l-ai scris. Iti multumesc!
Sa iti traiasa! Si eu ma bucur de ai mei si caut sa petrecem cat mai mult timp impreuna si sa invat cat mai multe din ale lor povete 🙂 !