Cu repetitie

Acum vreo cateva luni am vazut impreuna cu colegu’ un film de dragoste. Un film din ala de fete, daca ma intelegi.

Ceea ce n-a fost tocmai uzual pentru noi, mai ales ca domnul prefera peliculele cu “bang-bang-bum-bum”, nicidecum povestile romantate de iubire dintre Barbie si Ken.

Si le evita, mai ales, pe cele cu Bradley Cooper sau Ryan Gosling in distributie, nu stiu de ce. :p

Si cum nu exista film de dragoste adevarat fara scena cu inelul cererea in casatorie, s-a ajuns, evident, si la momentul cu pricina. Moment care pe mine m-a emotionat. Pentru ca – nu-i asa – noi, femeile, suntem usor impresionabile la capitolul asta.

Si fiind cuprinsa de fiorul emotiei, cu ochii umezi si calzi, i-am spus lui cu subinteles: “Ce frumos! Dar din cauza ta eu n-o sa mai traiesc asta niciodata.”

L-am vazut ca a inghitit in sec si a tacut malc. Pare-se ca el s-ar fi emotionat mai degraba la un inel de grenada de-al lui Jackie Chan decat la diamantul fetei.

Pe parcurs – sa tot fie vreo 6 luni de atunci – am dedus, asa cum era cel mai la indemana sa fac, ca n-a inteles nimic din apropo-ul meu subtil.

Acum vreo 2 saptamani, insa, am ajuns cu niste prieteni la Brasov. Si, din senin, seara ne-am facut program separat de gasca. Care gasca avea brusc foarte multa treaba. Si toata treaba aparuse pe ultima suta de metri.

Asa ca am iesit sa mancam ca porumbeii la un restaurant cocotat sus, deasupra orasului.

L-am vazut pe Cabral ca se tot foia, de parca isi facea curaj, dar cum era sa fac legatura cu filmul de anul trecut?

Abia inainte de desert treaba a inceput sa prinda contur.

Cum a fost: Intai m-a intrebat daca mi-ar placea sa ne reinnoim juramintele la biserica anul asta.

I-am zis ca da, ca ar fi foarte frumos, ca mi-ar placea tare.

Am continuat pe povestea asta, mi-a spun el vrute si nevrute, ca un adevarat maestru al cuvintelor ce este, timp de vreo 5 minute. La un moment dat a venit langa mine, s-a asezat in genunchi – mult mai elegant decat prima oara, atunci cand s-a aruncat pe asfalt de zici ca voia sa-si sparga singur rotula – si m-a cerut de sotie.

Cu inelul in mana, cu emotie in glas, cu genunchiul pe podea… ce sa mai, ca-n filme!

Am luat in calcul ca momentul seamana cu o portita de scapare, intrebarea lui avand mai multe optiuni de raspuns, asa ca…

Glumeam, normal ca m-am topit, cu tot cu-un ospatar de fata.

Care ospatar tare nedumerit a ramas. Ne-a urat, totusi, “Felicitari si casa de piatra!” si a plecat grabit inspre bucatarie. Probabil a cautat vreo stire de senzatie despre noi doi care sa-i lamureasca situatia, sau cel putin o poza de familie de aproape, sa se convinga ca la masa e blonda care trebuie.

Acum ma laud cu inelul de zici ca-i rupt din stele. Abia m-am abtinut sa nu vi-l arat si voua de vreo 744 de ori pana acum.

Cat despre treaba cu reinnoirea juramintelor, sigur o facem anul asta. Dar n-o sa facem din asta un eveniment mare, o sa fie o zi frumoasa in familie. Si in biserica, bineinteles.

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter