Recunosc din capul locului, nu-s vreo consumatoare de cafea cu state vechi.
De fapt, pentru mine cafeaua e un rasfat savurat exclusiv in oras.
Din cand in cand, atunci cand mai degraba as spune ca-mi alint papilele gustative cu un frappe sau un cappucino cu frisca decat ca respect vreun ritual energetic.
Weekend-ul trecut am avut insa musafiri. Nu dintr-aceia care vin si pleaca, ci din cei care sosesc – ca din intamplare – cu periuta de dinti in buzunar si un rand de schimburi in masina.
Prieteni de-ai sotului, normal…
I-am cazat, asadar, peste noapte. N-am avut incotro.
Si cum orice noapte de cazare la cel putin 3 margarete vine cu mic dejun inclus, a doua zi dimineata m-am pus pe facut omlete si pe intins pateul pe paine.
Ai nostri, pretentiosi, obisnuiti ca la ei la castel – ala semidecomandat de la Piata Obor – au cerut si-o cafea tare care sa mearga cu toate caloriile de mai sus.
Am simtit ca ma trec toate transpiratiile. Stiam ca n-am cafea in soldatul cu bunatati din bucatarie, asa ca am improvizat, cu gandul sa schimb vorba. Poate uita, asa imi facusem calculul…
Evident, dupa 5 minute de balbaiala, a trebuit sa le spun – sub privirile aspre ale sotul exigent – ca am ramas fara cafea.
Desi stiam ca-s bagaciosi, mare mi-a fost mirarea cand m-au contrazis si au bagat singuri nasul in dulap, sa scoata cafeaua la suprafata.
Cu chiu cu vai am pus roseata din obraji pe seama caldurii de la aragaz, simuland emotia aferenta intamplarii.
Iar in secunda doi m-am pus, carevasazica, pe facut cafea la ibric.
Dar fiindca n-am exercitiu in fiert cafele, iti spun din capul locului ca nu i-am dat pe spate cu potiunea mea revigoranta.
Au plecat de la noi mai degraba impresionati de faptul ca am vrut sa fac economie si le-am ascuns – chipurile – cafeaua din dulap decat de zeama lunga cu care am pretins sa le pornesc motorasele.
Cateva zile mai tarziu, la o ieseala cu prietenii si alti 3-4 cunoscuti de-ai lor, am ajuns – din vorba in vorba – sa povestesc cu obida de intamplarea cu pricina.
Asa am aflat de cursul de barista de la Starbucks.
Un fel de seminar care transforma muritorul de rand din impiedicat in avizat in facut cafele.
Daca m-am descurcat? Sau cum a fost la curs?
Te las sa descoperi in imagini.
Acestea fiind spuse, va invit – dragi prieteni ai sotului meu – sa innoptati mai des.
Cate cafele nu face omul – mai ales atunci cand se pricepe – pentru doar 50 euro pe noapte pentru o dubla in Berceni cu mic dejun inclus? 🙂
Foto: Mihnea Ratte.
Make-up: MAC Cosmetics (Irina Antonie)
P.S.: Cea de-a treia cursanta nu sta cu noi in casa, dar mai vine in vizita din cand in cand.
Internautic vorbind, ea domiciliaza aici, unde obisnuieste sa vorbeasca despre lifestyle cu mult entuziasm.
Vreau si eu un cappuccino, te rog! :)))
Vienez sau bercenian? 🙂
Defapt acesta este un advertorial de promovare a acestor cursuri. Povestea cred ca este fictiva. 🙂
Bag de seama ca citesti fie in stele, fie in zat de cafea.
Din pacate teoria ta nu sta in picioare de data asta. Povestea chiar e reala.
Mai mult decat atat: protagonistii s-au recunoscut in descriere si ma suna incontinuu de cateva ore…
Cat despre alegerile pe care le faci atunci cand comanzi o cafea in oras… te privesc.
Intr-adevar, eu sunt clienta Starbucks, una multumita.
Dar – asa cum poti sa observi mai sus – n-am scris nici macar un rand despre cat de grozave mi se par bauturile lor.
damn it!! daca mai aveam un picut de timp la dispozitie, te rugam sa imi elaborezi si mie un latte de berceni 😛
Cu cel mai mare drag. Si pricepere, mai nou… 🙂
frumoasa experienta! o iubesc pe Laura! o zi frumoasa!
Dragut bine ca sti care i treb cu cafe ak,eu ador cafe Strb
Acum inteleg si de ce apreciati vizitele mele – nu caut in dulapuri, nu raman peste noapte si, cel mai important, nu cer cafea… O cumpar de la Starbucks :))))… M-am distrat, dar sunt curioasa daca veti mai avea curand “clientii” la pensiune :).