Intr-o societate in care oamenii alearga mereu dupa bani, relatiile se stabilesc in functie de interese, cuvantul dat nu valoreaza nimic, iar valoarea umana se masoara in zerouri in moneda forte sau in proprietati inscrise la cartea funciara, mai exista si oameni care intind o mana de ajutor fara sa astepte nimic in schimb, oameni care au incredere oarba in ceilalti, oameni care te suna doar ca sa te intrebe daca esti bine, oameni care isi pun propriile nelinisti mai prejos decat pe cele ale celor dragi, oameni care lasa de la ei crezand ca asa-i normal si care intorc si al doilea obraz dupa ce au primit o palma.
Pe scurt, exista cativa oameni pe care societatea ii numeste prosti de buni.
Detasati de realitatea frivola si meschina, ei se hranesc cu iluzii care le bucura sufletul si traiesc fericiti printre noi, dar altfel. Se bucura de un ciripit de pasarele si nu baga de seama ciripitul matelor goale din stomac, le zambesc tuturor si isi pretuiesc viata ca pe un dar scump. Si sunt fericiti, asta-i cel mai important.
Probabil fiecare dintre noi avem printre cunoscuti un astfel de exemplu. Pe de o parte il admiram, pe de alta parte il ironizam.
Dar stiti care e culmea? In timp ce majoritatea personelor din jurul nostru ne dezamagesc mai devreme sau mai tarziu si trecem peste, ca asa e “normal”, sa gresesti e omeneste, prima oara cand “prostul” nu raspunde promp la apel, ne suparam maxim. Si tinem supararea si eventual rupem legatura. Ca deh, si-a incalcat menirea lui de om bun si prea bun.
Uitam ca faptele bune nu ne sunt garantate din nascare, iar oamenii buni nu ne sunt noua datori sa fie buni si uitam adesea sa spunem multumesc, uitam sa contorizam faptele bune si sa ne revansam fata de ceea ce numim “firesc”.
Sunt sigura ca atunci cand ametitul sef din gasca uita sa sune si iti trage a 20-a teapa, te comporti ca si cum era de asteptat. Te enervezi pe moment, dar in maxim o saptamana uiti si-l primesti cu bratele deschise. Ca asa-i felul nostru neinteles de a fi. In schimb, daca cel mai loial om pe care il cunoasti se ia cu treaba si nu-si prezinta omagiile zilnice – asa cum te-ai obisnuit – e jale. Pai fi corect asa?
Cati oameni “prosti de buni” cunosti?
Cunosc una. EU!
Si ti-e bine?
Si eu ma regasesc in descriere, cu o singura diferenta, eu nu sunt fericita, si facnd o introspectie am incercat sa nu mai raspund la fiecare apel, sa fiu mai “ca toata lumea” de nepasatoare, dar nu pot. Daca nu ajut pe cineva, uneori pers care mi-au gresit serios, am mustrari de constiinta, ca as fi putut face un bine si nu l-am facut. Am invata ceva imp : Raul pe care il facem, va fi trecut cu vederea la un momentat dat, dar neiertat ramane binele pe care nu l-am facut.
Dar daca binele pe care nu l-ai facut te face sa nu dormi noptile si sa acumulezi frustrari? La binele tau cine se gandeste?
Eu sunt un exemplu de prostie de-asta nelimitata. Mai rau e ca tot eu sunt aia care iarta si isi cere scuze ca a indraznit sa puna altceva inainte nevoilor lui x, care oricum ma suna doar cand are o nevoie. De bani de obicei…pe care nu-i mai vad vreodata inapoi. Sau de consolari…sau whatever. Problema mare e ca nu pot sa zic nu. Si daca mi se cere ceva si nu pot personal sa ajut, imi fac eu la randul meu obligatii in alta parte si tot ajut.Si nici nu ma supar cand cer si eu o data la 10 ani ceva si nu primesc. Tare, nu?
Nu-i prea bine. Dar te inteleg perfect.
Da….e sotul meu. Are multe cunostinte dupa cum i-am spus dar nu are prieteni pe cat crede. Nu am incercat niciodata sa-l despart de oamenii pe care ii cunoaste pentru ca sunt oameni pe care i-a intalnit inainte de casatoria noastra si nu am dorit sa fiu scorpia care-l desparte de grup. El este cel care ajuta la carat de mobila si daca-l chemi la miezul noptii, el este cel care ar putea sa-si lase familia sa plece la film pentru ca un prieten s-a imbolnavit si trebuie sa-l duca la urgente, el este cel care trece peste magariile unui coleg despre care aude ca-l barfeste. Se bucura nespus de orice nimic pe care i-l faci cadou chiar daca lui nu-i trebuie lucrul ala si i-ar trebui numai sa stai sa vorbesti cu el la un pahar de suc, ceai, bere….El este prietenul copiilor la toti prietenii care vor sa scape la plaja de stressul puradeilor chiar daca propriul copil doreste sa mearga cu barca in alta parte. Se necajeste pentru o zi si poate nu-mi spune ca am avut dreptate cand l-am avertizat. Imi spune tarziu cand poate se intmpla a 15-a oara aceeasi chestie si o spune tot luand apararea persoanei cauzatoare de nopti nedormite. I-am spus ca eu am inceput de mult sa-mi triez prietenii. Prefer 2-3 oameni cu care sa stiu ca pot sa ma simt bine decat multi si cu petreceri unde se formeaza bisericute. Ajut cat pot sa ajut si prefer sa ajut oameni pe care nu-i cunosc(cel putin ei sigur nu mi-au facut vre-un rau caci nu ma cunosc) pentru ca nu vreau sa ma astept le vre-o recompensa de la ei ci pentru ca stiu ca binele care-mi va veni, va veni din cu totul alta parte. Nu ma mai necajesc atunci cand mi se intampla ceva aiurea de la o persoana cunoscuta. O iau ca pe un fapt normal, o invatatura de minte sa-mi tin viata particulara in particular si o multumire ca mi s-a aratat adevarata fata a unei persoane. Ierti pentru ca e omeneste dar nu poti uita pentru ca atunci ai persista in gresala. Stii am reusit prin anul 2000 sa vorbesc cu parintele orb de la Sambata de Sus, Parintele Teofil. Un om de o mare calitate morala, un om care a iubit frumosul (statea in curtea bisericii ascultand pasarile si zicea: Nu-i asa ca-i o minune si e frumos!)el fiind din nastere orb…nu am cuvine, un OM. Si mi-a spus ca trebuie sa ierti dar trebuie sa si inveti, rabunarea nu ajuta la nimic. Te poti apara iertand, calmandu-te si abordand altfel o situatie. Raspunsurile vin singure. Oamenii pe care ii avem in jurul nostru nu sunt decat niste teste in viata. Parintele Teofil a fost un OM BUN si nu pot sa spun prost de bun pentru ca daca nu ar exista oameni ca el (asa putini la numar cat or mai fi) nu am putea sa mai invatam si sa ne invatam copii ce inseamna bunatatea, intelegerea, armonia, pacea, linistea interioara.
Ce frumos povestesti. Dar e trist!
Ai grija de sotul tau!
Multumesc Andreea! Nu e nimic trist. Dar cand de cateva ori in viata esti pe cale sa dai coltul din cauza unor “binefacatori” gandesti altfel.Crezi ca daca nu ar fi asa sotul meu as mai sta cu el? Nu! E bun, are prea multe ziare, e manierat, are doua maini stangi, ma ajuta cu copilul, niciodata nu se uita la ceas sa ajunga la timp, e docil, mi-a ars cateva oale, ne place natura, ….hei si ar mai fi multe de spus……ca-l iubesc de-aia spun! Si am reusit sa-i deschid cumva ochii. Mai greu, dar a mers la cateva situatii.
Mda..eu si prietenul meu suntem aia prosti de buni…
dupa cateva faze facute de niste asa zisi “prieteni”..am analizat to grupul nostru cu care stam mai mereu si ne-am dat seama ca niciunul din eu nu poate fi numit “prieten”.De la o vreme iesim doar noi doi in oras,la mare,in vacante..nu mai sunam pe nimeni sa intrebam : “mergi la un gratar?” sau “mergi la tenis?”.Si parca ne e mai bine doar intre noi.
Si am sa iti dau un exemplu.Eu locuiesc cu chirie cu prietenul meu si era normal sa ne facem prieteni care tot asa..sunt cupluri si stau impreuna,pentru ca ai alte activitati si subiecte de discutie cu ei.In fine…Pentru “cuplul” asta cu care noi ne intelegeam si ii consideram ami apropiati ,noi am facut multe.Si prin asta spun numai de cate ori i-am ajutat cu bani si ei niciodata nu s-au deranjat sa ni-i dea inapoi(ei doi sunt studenti-ea e colega cu mine- si stau la un camin,si ne era mila de ei pentru ca eu si prietenul meu,chiar daca eu am 19 ani si el 24,avem norocul de a lucra la o firma buna pe salarii bune si asa ne permitem mai multe lucruri decat majoritatea celor de varsta noastra asa ca ne puneam mereu un locul lor si nu mai conta),chiar daca erau banii nostri munciti si nu erau nici sume de neglijat (100,200 de lei,la urma urmei si un leu conteaza,dar asta e acum).Dar noi de jena nu ii mai ceream inapoi,asteptam sa ni-i dea ei..Dar bineinteles ca lucrul asta nu s-a intamplat niciodata.Si nu imi pare rau ca dadeam bani,in schimb ma deranja ca in momentul in care parintii le tirmiteau bani,primul loc unde aterizau era in club unde cheltuiau toti banii pe bautura si tigari si deja dupa 3 zile veneau iar la mine sa ma intrebe daca am sa le dau imprumut ca nu au bani de mancare.ORicum,cele doua faze care mi-au pus capac au fost prima data cand ei i-a fost rau intr-o seara si prietenul ei ne-a sunat la 12 noaptea ca sa o ducem la spital ca nu vrea sa cheme salvarea.Ma rog,ne-am imbracat noi si am realizat ca nu mai aveam decat 20 de lei in casa (chiar daca noi tinem bani pusi deoparte pentru masina noua-ca acum conducem o rabla si ne-am saturat de ea pana peste urechi-,cam jumatate din salariu se duce la “pusculita” dar nu umblam la ei pentru nimic in lume).Noi stam in Baneasa,ei stau tocmai in militari la mama naibii intr-un camin privat.In fine,am sunat un coleg de munca,ne-a imprumutat cu 60 de lei(l-am mai trezit si pe bietul om din somn).Du-te in militari,i-ai de acolo,du-i la spital la universitar,unde acolo am asteptat pana pe la 3 dimineata dupa ei,ca sa primesc telefon (noi eram afara) de la baiatul respectiv in care ne zicea asa cu nonsalanta “duceti-va voi acasa ca va sun eu cand sa ne luati”.De parca era masina lor si banii lor si noi eram valetii.Ma rog,eu initial nu am vrut nici sa ma scol din pat,dar al meu cica sa mergem sa facem o fapta buna ca Dumnezeu vede…in fine.Nu mai zic ca nu s-au deranjat nici sa ne dea vreun ban de benzina sau macar un “multumesc”…In fine am trecut si peste asta.Dar prietenia noastra s-a incheiat cand ei s-au invitat sa mergem intr-o zi(cu masina noastra bineinteles) in parc cu rolele.In fine,am mers noi,am stat si la plecare al meu le-a zis clar nu mai are bani de benzina sa ii duca pana acasa si sa mearga si ei cu autobuzul.In clipa aia au facut un bot cat casa amandoi si au plecat val-vartej,nu mai zic ce era la gura loc,ne-au facut nesimtiti si in toate felurile.Cu greu m-am abtinut sa le zic sa ne dea inapoi toti banii datorati si sa ii “aduc aminte” cate am facut pentru ei.Al meu,nu mai zic ca mai avea putin si ii lua la bataie,de nervi.Acum o vad zilnic la facultate pe ea,dar o tratez ca pe un nimic.In fine,din clipa aia ne-am selectat cu grija toti prietenii si am ajuns la concluzia ca doar noi 2 si familia suntem cei mai buni prieteni.Oricum dupa fazele astea am ajuns sa am oroare de oamenii care imi cer bani imprumut.Mi-e greu sa refuz,dar e mai bine sa pierd un “amic” de genul asta decat sa mai pierd banii mei munciti.
Cred ca te-am plictitsit cu povestirea mea,dar post-ul asta mi s-a parut locul perfect unde sa ma pot descarca si poate alti oameni sa deschida mai bine ochii la asa-zisii prieteni care apar pe la ei pe la usa numai in ziua de salariu.
Si eu ma regasesc in descriere…dar oricat as incerca si oricate lectii mi-a dat viata tot nu reusesc sa nu fiu un om prost de bun…
O,da! Ma regasesc cu 1-2 ani in urma, dupa ce mi-am luat cateva tepe, nu una, am inceput sa ma schimb. Si prietenul e la fel, dar incerc sa-i deschid ochii si functioneaza. Si mai am o foarte bune prietena, prietena din copilarie, care incepe si ea sa se schimbe. Loviturile pe care le primesti in viata dor si realizezi ca trebuie sa fi mai egoist ca sa supravietuiesti. Probabil si maturitatea pe care o dobandesti odata cu inaintarea in varsta, dar si experienta conteaza. Depinde cum te lovesti cand cazi si cat de mult doare.
buna.
Am regasit 2 persoane in postarea ta:MAMA si SOTUL,sunt oamnei de nadejde si chiar daca nu obtin nimic la schimb te ajuta pentru ca asa sunt iei construiti…ii admir pentru felul lor de a fi,insa consider ca atata vreme cat ii avem(famila) nu stim sa-i pretui.