Steaua – Chelsea

Steaua calificareAm avut tendinta de a scrie un articol despre echipa mea preferata de fotbal saptamana trecuta. Dupa victoria nemaipomenita cu Ajax Amsterdam, asa cum au facut-o toti cei care au avut ceva de declarat public. Si cand zic public, ma refer in primul rand la in spatiul online, cel mai accesibil canal de comunicare.

Dar n-am facut-o atunci. Am citit, insa, multe articole pe tema victoriei pe conturile voastre de Facebook, pe paginile gazetelor sportive si pe fel de fel de bloguri.

Cu pareri pro si contra, ca asa-i in viata, nu numai in fotbal.

Insa azi mi-am cumparat bilet pentru optimile Europa League, la mult asteptatul meci de pe National Arena: Steaua – Chelsea. Si n-am mai rezistat tentatiei de a vorbi despre echipa din Ghencea.

N-o sa reiau statistici si palmares, n-o sa insirui nume importante pentru Steaua, jucatori sau antrenori, pentru ca cu asta se ocupa deja niste specialisti.

Dar o sa-ti vorbesc despre pasiunea mea pentru fotbal. Pasiune care a inceput mult in urma.

 

Si nu, n-are nicio legatura cu vreun fotbalist. Mai celebru prin ziarele de scandal sau mai putin cunoscut. Pentru ca nici n-am cunoscut vreodata personal un fotbalist.

Asta ca sa raspund la una din posibilele intrebari arzatoare venite in urma articolului asta.

Probabil crezi ca atunci cand eram mica ma jucam cu papusile si saream coarda si elasticul in spatele blocului, dar lucrurile n-au stat chiar asa.

Tata ne-a luat pe stadion de pe la 7-8 ani.  Si pe mine si pe fratele meu mai mic, Cristi.

Ne facuseram abonament si mergeam la fiecare meci de “acasa”. Eram in Ghencea adica, o data la doua saptamani.

Stateam la tribuna, sa nu ne amestecam cu galeria. Fiindca acolo stateau “golanii”, asa gandeam cu mintea mea de copil.

Stiam toate cantecele galeriei pe de rost. Da, da, alea pline de cuvinte alese, cu multa carne in frigider si ganduri bune pentru Dinamo si Rapid. Dar mai stiam si ca n-aveam voie sa le cantam si noi, ca-i urat si imoral. Mai ales ca eram o domnisoara blonda cu codite impletite si sapca in cap si un pusti slab pe care abia-l ducea singur liftul. Asta era frati-miu, adica.

Ne era, totusi, rusine atunci cand ne mai insotea, din cand in cand, si mama pe stadion. Ne era rusine ca auzea si ea ce se canta acolo. Ne inroseam si ne faceam ca n-auzim. Eram brusc preocupati de citirea ziarului, voiam la toaleta sau ne era sete.

Ca ea, mama – vezi Doamne – traise pesemne intr-o bula de cristal si nu mai auzise asa ceva pana atunci. Asa ne comportam.

Am strigat si ne-am bucurat, am batut din maini si din picioare din tribune la multe meciuri frumoase, am avut emotii si chiar am plans la alte partide. Si intotdeauna am revenit pe stadion cu acelasi entuziasm si cu aceeasi placere.

Pentru ca pasiunea pentru fotbal se mosteneste. Ia noua ne-a insuflat-o clar tata, stelist convins.

Cat despre papusile Barbie – sunt prea batrana pentru a fi prins perioada aia, trebuie sa recunosc. Noi jucam, in schimb, tenis de picior in spatele blocului. Iar eu eram chiar bunicica.

De fapt, cred ca si acum ma mai pricep nitel. Mai ales cu putin antrenament inainte.

Apropo de asta, va spun un secret: pe Cabral l-am batut la tenis de picior, dar el n-o sa recunoasca neam. 😛

Revenind la englezi si la oile lor, stiu, campioana en-titre nu-i un adversar prea sexy, dar cu munca si daruire orice e posibil. Iar eu cred asta pana la capat.

Ne vedem pe stadion. Forta Steaua!

Steaua Bucuresti

Sursa foto: Facebook FC Steaua Bucuresti

  • Share pe Facebook
  • Google+
  • Twitter
13 comentarii despre "Steaua – Chelsea"
  1. Frumos. Cine stia ca nu erai ca celelalte fete in copilarie si ca esti stelista da mica. 🙂 Fortza Steaua! ♥

  2. Ma bucur ptr acest post Andreea!
    Same here…don’soara finuta care mergea pe stadion cu varul mai mare :))
    Si stelista adevarata 🙂

  3. Tin sa-ti spun ca si eu am mers pe stadion de la 6-7 ani .si ca atunci ca se striga..m…dinamo/rapid.eu nu intelegeam prea bine ce se spune iar tatal meu zice ca se aude” nu e rapid,nu e rapid”:)) pana cand am prins schema si strigam si eu 🙂 iar despre fotbal,am fost adepta de mica,tenis de picior la malai! Te pup,Forta Steaua Forever !!

  4. Frumos. Si eu o sa fiu pe stadion pe 7 martie. Mai ales ca e si ziua iubitului meu, un stelist extrem de infocat.

  5. Si eu am mostenit pasiunea pentru fotbal si sport in general de la tatal meu. Ne uitam impreuna la partidele de tenis ale lui Andrei Pavel si altii din vremea lui. Singura diferenta e ca la mine toti sunt dinamovisti. Tatal meu era nelipsit de pe stadion in tinerete, venea din provincie, deci era un efort mare pentru el. Fratele meu a inceput prin a fi stelist, dar pentru ca era in avantajul lui sa fie dinamovist, a schimbat tabara. Pana si mama e suporter dinamovist. Dar eu sunt stelista de vreo 16 ani. N-am mai fost de ceva timp pe stadion si mi-e dor. Am prins etapa de acum 7 ani, cand am fost pe stadion la meciul cu Betis si am terminat cu Middlesbrough. In Ghencea n-am fost niciodata. In fiecare an imi propun sa merg, iar anul asta n-o sa ma mai las asa usor si-o sa-mi indeplinesc dorinta pe care o am din copilarie, sa ajung in Ghencea. Sper sa am ocazia!

  6. Eu tot din familie am mostenit pasiunea pentru fotbal dar in acelasi timp am mostenit si dorinta de a fi diferit si eu si fratemiu! Zic asta pentru ca tata e dinamovist, fratemiu mai mic e rapidist si eu stelist, un fel de triunghiul bermudelor!

  7. De ce nu ai scris un asa articol atunci cand aceasta echipa nu era pe val? Sau esti si tu alaturi de o echipa doar la bine?

  8. Pentru ca sunteti niste oameni frumosi, si fara legatura cu Steaua, va doresc la amandoi o primavara frumoasa, cu multe si marunte bucurii 🙂

Trimite comentariul tău

Your email address will not be published. Required fields are marked *