Toata lumea e pedepsita in afara de “eu”?

De vreo cativa ani incoace locuim fix langa o gradinita.

A devenit aproape un ritual ca dimineata – in timp ce ma machiez si ma pregatesc de plecare – sa stau cu geamul de la baie deschis si sa-i ascult pe pitici cum vorbesc intre ei despre desene animate, jucarii si carti de colorat.

Ma incarca si ma binedispun cu vocile lor balbaite de Chip si Dale pierzand de fiecare data cand vorbesc presiune printre dinti.

Mai ales ca sunt mereu tonici si pusi pe treaba, chiar si la 8 dimineata, atunci cand eu abia nimeresc unde e apa calda.

Unii-s mai raraiti, astii mai sasaiti si toti sunt inca confunzi cand vine vorba de acordul subiectul cu predicatul… ceea ce, desigur, produce gafe delicioase.

Intr-atata incat am momente cand rad pe infundatelea de una singura in baie si cate 5 minute.

N-am nicio sansa sa le rezist. Mai ales atunci cand ii aud cum fac cate o prostioara si se fastacesc apoi s-o dea cotita.

S-o pacaleasca, carevasazica, pe educatoare cu glasurile lor nevinovate, aruncand la inaintare pe cate unul mai confuz din gasca, care sa intrebe daca ”toata lumea e pedepsita in afara de eu?” si sa devieze discutia.

Si chiar daca am senzatia ca ii stiu pe dinafara pe cativa dintre ei, ba chiar ii recunosc dupa voce, trebuie sa recunosc ca nu le-am vazut niciodata fetele. Dar intotdeauna imi imaginez cum arata ii timp ce ii “spionez” cu urechea palnie inspre fereastra.

Ii vad niste pusti inocenti cu mustati de iaurt pe fata, unii cu chica si pistruiati, altii gelati si cu tepi, iar pe fetite mi le imaginez cu parul musai impletit in codite.

Asa ii cunosc cu ochii mintii si asa imi place sa-mi amintesc de ei, cu zgomotul de leapsa pe fundal.

Acum cateva zile, in timp ce ma plimbam agale printre nameti, la pas cu Tiara, am nimerit in spatele unor pusti care se potriveau destul de bine descrierii din filmul meu.

Doi prescolari – am zis eu – care din cate am intuit mergeau inspre casa insotiti de o doamna mai in varsta, o cucoana pe care eu am distribuit-o in rol de bona.

Se imbranceau si se necajau in joaca unul pe altul – ca orice copii – pana cand, intr-o cascada de intepaturi firesti… au dat drumul la artileria grea.

Fara menajamente, pudoare sau alte constrangeri, unul dintre ei i-a urat scurt si sec un “Sugi p@#$!” tovarasului de joaca.

De credeai ca i-a scapat din greseala ori ca mi s-a parut mie, iti zic c-a repetat acelasi mesaj cu aceeasi convingere de inca vreo cateva ori, mandru de replica lui originala care pe mine m-a scurtcircuitat.

Apoi, la interventia bonei care l-a intrebat de unde stie expresia de mahala, copilul i-a spus cu aceeasi naivitate cu care repetase aproape obsesiv lozinca de stadion ca asa scrie pe un perete de la el din spatele blocului.

Iti spun deschis, daca trasul cu urechea la prichindeii din curtea gradinitei ma binedispune in general, de data asta mi-a dat “fatality”, “shut down” si “try again” in acelasi timp.

Abia asa am realizat ca in timp ce noi – adultii – am invatat in timp sa ne izolam in propriul nostru univers, ba chiar sa ne ascundem in spatele unor ziduri de nepasare ridicate inconstient sa ne protejeze de agresivitatea verbala sau stradala, ei – micutii nostri – sunt victime sigure in fata miilor de mesaje agresive care ne inconjoara intr-o normalitate alarmanta.

Tu ce crezi, n-ar trebui sa scapam cumva de mesajele agresive de pe strazi?

Asa arata acum orasul nostru:

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter