Am mai scris aici despre cateva filme care mi-au placut. Dar niciodata nu m-am apucat de scris de cum am iesit din cinema.
In seara asta am fost, din nou, la film. La Rush, premiera.
Daca mi-a placut?
Filmul m-a tinut nemiscata in scaun, cu sufletul la gura si cu fluturi in stomac de emotii. De la inceput si pana la sfarsit.
Rush vorbeste despre o poveste reala incredibila, intr-un mod… incredibil. Pentru ca la momentul asta nu gasesc alt atribut mai potrivit.
Am mai vazut filme despre viteza si curse de masini, dar parca niciunul ca asta. Adica asta e de departe cel mai bun dintre ele.
Rush e un film despre viata a doi campioni mondiali de formula 1, Niki Lauda si James Hunt. Rivali incontestabili ai anilor 70.
Doua personaje puternice si bine conturate, foarte diferite, pentru care moartea are in permanenta viza de flotant.
Doi eroi a caror concurenta incrancenata e atat de fireasca incat – teoretic – n-ar lasa loc de niciun fel de prietenie. De fapt ce spun prietenie, n-ar lasa loc nici de „buna ziua”.
Si, totusi, relatia dintre ei – protagonistii – e atat de atent si de curat construita, focusata pe rivalitatea sportiva, incat respectul urias pe care si-l poarta ii face ca in afara circuitului sa para aproape prieteni. Uneori.
Deci nu te astepta sa vezi in Rush vreo rivalitate de tip Steaua – Dinamo, ca nu-i nici de departe cazul.
Ce mi-a placut: in primul rand scenariul, bazat pe fapte reale, daruirea impinsa la nebunie, dialogul foarte bun (asa conferinte de presa si interviuri n-am mai vazut nicicand), glumele elegante si deloc fortate.
Ce m-a speriat: pasiunea si ambitia justifica mult prea usor riscuri uriase pe care ni le asumam. Ba mai rau, le fac sa para firesti, obligatorii chiar.
Stiu, suna a cliseu, dar viata bate filmul, inca o data. La fundul gol de data asta.
Asa ca du-te sa vezi Rush.
Si apoi lasa-mi un comentariu, sa-mi spui daca ti-a placut.
Apropo, eu n-am stiut pana acum ce s-a intamplat in campionatul din 76.