Inca din scoala ne obisnuim sa ne fofilam. Unde se poate, cat se poate.
Fie prin amanarea unei lucrari de control, sub pretextul pueril ca pana data viitoare o sa fim cu mult mai pregatiti, fie ca alegem sa ne evaporam de la scoala pret de vreo 50 de minute – si aici orice motiv e suficient de bun sa nu ne asculte profa – fie ca fugim de prezentarea temei pentru acasa.
[Sursa] foto.
Asta fiindca – vezi, Doamne – pana la urma toate trec sau se trec… cu vederea. Si se uita.
Asa ca-i irelevant daca exista sau nu. Si aici ma refer in principal la temele retroactive. Asta ca sa pastram specificul scolar.
Deci, de ce sa ne agitam inutil, ca sifonul?
Pun pariu ca fiecare dintre noi a gandit asa macar o data in viata.
Numai ca mentalitatea asta din scoala creeaza falsa iluzie ca amanarea si simularea unui efort sunt doua variante viabile pe termen lung. Chiar si in viata de adult si angajat.
Ceea ce duce la un decalaj imens intre ceea ce se doreste si ceea ce se obtine efectiv.
Si aici apare in discutie fenomenul denumit de mine “sunt transparent, sunt o lampa, sunt o planta…”. Si de fapt nici nu sunt aici.
O fi comod sa faci fotosinteza la birou si salariul sa-ti mearga in continuare, o fi “combinatie” sa te vaiti de munca, dar sa simulezi toata treaba si sa nu-ti asumi nicio responsabilitate?
O fi, dar poate nu vad eu pentru cine?
Cum sa te declari multumit ca sarcina ta i-a revenit altcuiva si in felul asta ai scapat de-un stres?
Nu e destul de clar ca problema a fost pasata tocmai fiindca tu nu te-ai descurcat s-o rezolvi?
Si daca nu te descurci, atunci unde mai e valoarea adaugata?
Sigur, nimeni nu-i indispensabil. Am inteles asta de multa vreme.
Dar intelesesem ca alta e miza, sa ne demonstram utili, agili si cu initiativa.
In schimb… e plin de plante de birou.
sunt task-uri care daca le faci prea bine iar nu e ok…ca daca nu tipa seful la tine ca esti un dobitoc,ca nu ai facut task-ul ok nu se simte suficient de sef..cazuri putine dar sunt si din astia..ca sa si demonstreze un sef incapabil autoritatea…are subalterni la fel de plante ca si el..
Tocmai auzeam la radio cum tot mai multi romani se duc la psiholog din cauza ca cedeaza psihic stresului de la locul de munca.In special persoanele care lucreaza la firme foarte mari.
Eu am norocul sa lucrez intr-o firma unde totul este mai roz asa..nu zic ca nu sunt probleme,nah,ca fiecare,dar ma duc cu placere si asta e tot ce conteaza.Si sa stii ca se vede.Plus ca lucrez cu prietenul meu de 3 ani acolo,plecam amandoi,venim amandoi acasa,facem treaba in echipa.
Dar nu multi au norocul asta.Am prieteni cu salarii babane.Dar babane nene.Lucreaza in “custile de sticla” ..asa le zic eu la cladirile astea de birouri.Si nah..se vede ca sunt stresati.Si cand iesim undeva in weekend,tot verifica mail-ul ,nu se pot indeparta de ceea ce fac ei la munca.Eu una,vineri seara cand am ajuns acasa am inchis telefonul de munca,poate sa ia si firma foc.E weekend,e dreptul meu sa ma relaxez.Ei nu sunt asa.Si da,isi urasc serviciul.Dar isi iubesc salariul.Si cu toate astea…da, sunt plante de birou.Trist dar adevarat.Dar traim in Romania,unde salariile sunt asa cum sunt,iar daca ai norocul sa prinzi un job cu un salariu care iti permite sa achiti rata la o casa si la o masina decenta,atunci taci si inhgiti si aia e…
Eu una pot sa zic ca am un pic mai mult noroc.Lucrez cu prietenul la o firma care distribuie dulciuri,ne place ceea ce facem acolo,mai sunt si momente de stres,dar macar ne bucuram de viata.Probabil ca am fi fost ca amicii nostri daca nu aveam joburile pe care le avem acum.
Ai mare dreptate si cu prima parte.Si noi amanam teze cand eram la liceu sau chiuleam cand era vorba de ascultat hahaha :)))) Ce vremuri.Si cand vine vorba de sarcini la munca,recunosc ca sunt o mica rasfatata si cand ceva mi se pare mai greu de facut (de exemplu de verificat stocurile de marfa) i-o bag pe aia cu “plec mai devreme ca nu mai e de mancare in frigider si tre’ sa gatesc ceva..vii acasa si gasesti mancare calda” lu’ consortu’ meu ,el zambeste fericit si eu scap :))))))))))) (dar de gatit si spalat vase.nu )OF OF :))
Transparenţa asta vine ca o lecţie pe care trebuie să o învaţăm şi s-o valorificăm la timp, eliminând-o rapid din ecuaţie. Unii se îndragostesc de starea de “plantă” şi îsi permit o trecere seacă prin viaţă, fără să existe un manifest, o evoluţie sau o părere proprie. Nici nu-mi pot direcţiona atenţia către cei inactivi. De ce? Pentru că m-aş molipsi de boala prezentului. Aşa-i că seamănă cu robotizarea?