Cati ca el?

Stiu, cu declaratia asta risc sa pic in disgratia multor parinti.

Totusi, nu-mi propun decat sa fiu sincera. Si sunt aproape convinsa ca si tu ai trecut prin asta macar o data.

Sau daca n-ai patit-o personal, pun pariu ca stii cel putin o persoana care a trecut prin treaba asta si s-a simtit la fel ca mine.

Numai ca – cumva – subiectul asta e tabu. Cu toate ca…

Eu risc. Si daca te fac sa zambesti macar putin in timp ce citesti, ma declar multumita.

Asadar, e clara treaba: fiecare nou-nascut e fermecat, rupt din stele, dat cu praf de zana si atingeri de printesa, mirobolant ca Fat Frumos, destept ca Dexter si cuminte cum nu s-a mai pomenit un altul, manca-l-ar mama pe el de special.

Mai ales pentru parintii lui, normal.

[Sursa] foto.

Acum, ca restul comunitatii ii recunoaste sau nu toate virtutile de mai sus, e irelevant.

Si asta pentru ca indiferent daca comunitatea o face sau nu in mod voluntar, parintii lui – ai copilului – au aproape invariabil grija sa repete incontinuu toate cele pana cand poti sa reproduci din memorie fiecare gangurit de-al bebelusului, fiecare oftat, fiecare part (da, “part” cu tz la sfarsit) si sa desenezi cu ochii mintii fiecare unghi sau profil al piticului lor far’ de pereche.

Inca nu stii la ce ma refer?

Probabil ar fi mai eficient s-o spun pe sleau in cazul asta.

Iti amintesti cum a fost atunci cand colega ta de munca/ vecina de palier/ prietenul din copilarie/ cumnata unchiului de cumatru vitreg a devenit parinte?

Daca nu-ti amintesti, permite-mi sa-ti spun eu. Mai mereu e la fel, asa ca intuiesc raspunsul.

In primul rand schimbarea se anunta printr-un wallpaper cu ‘al mic mot pe desktop. O poza cu manca-l-ar mama pe el in toata splendoarea. Eventual gol, la nudul gol, daca imi permiti licenta.

Corect, dragut, emotionant, la indemana.

Totusi, manevra e o invitatie incontestabila la intrebari suplimentare.

Care intrebari – firesti si pur politicoase, de cele mai multe ori – starnesc – cum altfel? – un interminabil sir de explicatii, detalii si fotografii.

Necerute, neasteptate si – cel putin de la un punct incolo – sufocante.

Gata, ti-ai amintit de cate ori ai vizionat albumul foto al celui mic?

Album facut pe ore, pare-se, ca de la o zi la alta copilul crestea prea mult.

L-ai vazut inca din burta, de la prima ecografie.

Apoi la nastere, la 2 ore de la nastere, la prima baita, la prima masa – ups, aici ai zarit si-un san – la el in patut, cu bunicii, cu prietenii, la botez, in tava de cuptor – asta fiindca au vrut ai lui sa faca misto de el peste ani si ani – in putulica goala la mare, dormind, tipand, facand primii pasi, cazand in fund, razand.

Nu, n-am terminat enumeratia, dar n-are rost s-o completez. Ai inteles cu siguranta ideea.

La fel, cred ca ti-ai amintit deja cat de induiosat ai fost la primele cateva poze si cum n-ai mai avut nicio sansa sa scapi de vizionare mai apoi.

Indiferent de cat de ocupat te-ai declarat fatis, vreau sa spun.

Nu, e musai sa vezi albumul complet. Si, evident, se recomanda sa exclami cate ceva la fiecare poza.

Just, o sa spui ca nu-s parinte si atunci nu inteleg fenomenul.

Si-o sa ma acuzi – posibil – ca minimalizez dragostea de mama.

Departe de mine gandul asta.

Cu toate astea, iti spun cu mana pe inima ca – atunci cand va fi cazul – o sa ma lupt din rasputeri cu pornirea asta sora cu pocneala.

C-o sa-mi iasa sau nu, mai vedem. 🙂

• Share pe Facebook
• Google+
• Twitter