Copiii spun lucruri trasnite… si sincere. Pe-asta o stiam deja.
Chiar si asa, ori de cate ori imi bubuie in fata, nu ma pot abtine sa nu povestesc mai departe cate o metafora copilareasca de zile mari.
Si spun asta cu gandul la cea mai recenta calatorie cu trenul pe care am facut inspre mare acum vreo 3 saptamani.
Apropo, tocmai am realizat ca n-am apucat sa-ti spun cat de multumita am fost de trenul ala electric de mare viteza care a circulat asta-vara pe ruta Craiova – Bucuresti – Constanta si retur, dar mi-am propus sa nu intru nici acum in detalii, sa nu deviam de la subiect.
Cat despre calatoria in sine… Trebuie sa-ti spun ca mi-au ramas intipariti in memorie doi pitici adorabili.
Aveau probabil 4 si respectiv 6 anisori si se incumetasera sa astepte singuri la coada de la toaleta.
Stateau fix in fata mea si – ca sa le treaca timpul mai repede – faceau toate ghidusiile pamantului.
Evident, tentatia a fost prea mare sa-i rezist, asa ca nu m-am abtinut din a-i urmari insistenta cu privirea.
Dupa cateva secunde, cu o naturalete inconfundabila si cu un glas vadit incurcat, cel mic ii spune cu voce tare fratelui sau mai mare (ca si cum fie n-as fi fost de fata, fie n-as fi inteles boaba limba romana): “Auzi, dar de ce se tot uita fata asta la mine?”
Apoi, ca si cum n-ar fi fost suficient de evident ca vorbesc despre mine, de fata cu mine, pustiul ‘al mare m-a privit lung, drept in ochi, si apoi i-a raspuns piticului, mai sigur pe el decat eram barbati-miu si cu mine laolalta in fata Starii Civile:
“Nu stiu, dar si la mine se tot holbeaza de cand a venit!” 🙂
Asa sinceritate debordanta?
Ai ghicit… am inlemnit.
Este amuzant si atunci cand mergi pe strada (singura) si o mititica te ia din senin de mana si incepe sa mearga cu tine. Amuzant si suuper ciudat 🙂